Cu bicicleta de la câmpie la munte şi-napoi

Perioada: 05-06.08.2008

Locaţia: Judeţul Cluj

Echipa: Marius C. Popa şi Raul Oaneş

Încep aceste rânduri cu gândul la o tură pe bicicletă făcută în vara lui 2008, în judeţul Cluj pe „marginea Apusenilor”. Mi-a rămas foarte bine  întipărită în minte datorită frumuseţii peisajelor şi datorită unicităţii, nemaifăcând până atunci distanţe aşa lungi pe biciletă şi pe mai multe zile. Ideea a venit din partea părinţilor mei, pe care îi felicit cu această ocazie, ei reuşind să facă acest traseu la vârsta de 50 de ani, ceea ce nu e puţin lucru. Având în vedere faptul că aşchia nu sare departe de trunchi, m-am mobilizat şi am organizat ieşirea.

Practic este vorba de un traseu care porneşte din localitatea de baştină, Câmpia Turzii, trece prin Turda, comuna Mihai Viteazu şi intră în nordul munţilor Trascău pe defileul Surducului, Iara, Băişoara, după care cotim spre Valea Ierii unde deja suntem în zona Masivului Muntele Mare. Intrăm în satul Moara de Pădure şi urmăm drumul forestier ce urcă spre cabana familiei din vârful Muntelui Săcel. Am avut parte de 50 de km frumoşi, printr-o zonă interesantă din punct de vedere al diversităţii sale, pe marginea sud-estică a Munţilor Apuseni.

 

Valea Arieşului este o zonă sălbatică şi foarte plăcută ochiului, cu toate că pe lângă ea trece un drum naţional. Este o atracţie turistică, şi asta datorită pădurilor şi zonelor de campare de pe marginea râului  şi a  relieful calcaros reprezentat prin stânci de diferite dimensiuni care apar pe de-o parte şi de alta a râului Arieş. În trecutul apropiat pe această rută, cu continuare către Câmpeni, trecea şi mocăniţa. Din păcate tot ce a rămas să amintească de acele vremuri este linia ferată ruginită şi acoperită de vegetaţie.

 

 

Tot înaintând, lăsăm în urmă satul Buru, lăsăm şi drumul de Câmpeni şi cotim dreapta spre Băişoara. Am prins o vreme foarte bună, nici prea soare dar nici înnorat, numai bună pentru pedalat. Tam Tam.

 

Oare o mai fi adevărat?

 

Defileul Surducului (surduc venind de la vale îngustă, abruptă) este o arie protejată (şi asta datorită Clubului de Cicloturism Napoca CCN) cu frumoase locuri de campare, şi pereţi de stâncă de ambele părţi. În acelaşi timp, datorită durităţii rocii, râul curge în serpentine continue, oferind nişte peisaje spectaculoase.

 

Carieră de piatră nefuncţională

 

Ieşind din defileu am fost întâmpinaţi, parcă aveai senzaţia că cineva sau ceva trebuia să apară.

 

Mulţumim:)

 

Între timp am părăsit drumul principal, şi am cotit la stânga către Valea Ierii, drum care ne-a condus până în satul Moara de Pădure, unde am lăsat asfaltul şi am urcat pe forestier până în satul Muntele Săcel.

 

Ne-am făcut simţită prezenţa.

 

Dinspre Moara de pădure, se poate admira sus pe o stâncă una dintre cele mai frumoase cetăţi medievale din Ardeal (un adevărat cuib de vulturi) Cetatea Lita, despre care am mai scris aici, sau pentru localnici Cetatea lui Gelu;  cetatea este documentată oficial 1324, fiind trecută în mâinile mai multor conducători secui, însă locuitorii zonei continuă să ducă mai departe legenda prin care cetatea Lita ar fi mult mai veche, şi ar fi fost construită de însuşi Gelu, pentru apărarea regiunii de către conducătorul hun Tahtum care îşi îndreptase privirile spre „bogăţiile de dincolo de munţi” ale Transilvaniei.

 

 

 

Ajunşi în Muntele Săcel, urcarea spre cabană am făcut-o la frontale. A doua zi, dimineaţa a început cu admirarea peisajului din faţa cabanei şi cu planificarea unei scurte drumeţii pe culmea Muntelui Săcel.

 

Cheile Turzii văzute din curtea cabanei.

 

La drumeţie pe culmea Muntelui Săcel.

 

Luăm altitudine şi în acelaşi timp luăm cu noi peisaje minunate. Puncte de belvedere spre sud şi est. Cheile Turzii în stânga imaginii, şi munţii Trascău în partea dreaptă, cu Piatra Secuiului din Rimetea în plan îndepărtat.

 

Şi nu în ultimul timp Clujul…Seara, din aceste poziţii admirăm Clujul arzând, în luminile sale roşiatice.

 

Tot ţinând culmea muntelui, întâlnim în vecini, staţiunea Muntele Bocului. Este culmea pe unde trece (sau ar trebui să treacă) marcajul dungă albastră care merge înspre renumita staţiune Muntele Băişorii.

 

Pe parcurs ne facem şi prieteni…

 

O fotografie tare dragă mie. Nu sunt nici pe departe un profesionist în ale fotografiei, însă îmi place enorm cu se poate surprinde într-o singură imagine sălbăticia, liniştea şi pitorescul acestor minunaţi Apuseni.

 

Pete roşii într-un univers verde:)

„Hai dă-mi calul să ajung, unde am fost odată prunc, să beau apă de băut, unde maica m-a născut” Dealul cu dor

 

Un alt cadou făcut de Măreţia Sa Muntele…zmeură! Şi încă câtă!

Raul în zmeuriş, în varianta Moş Martin.

 

Mai „furam” din când în când câte o privelişte înspre sud…

 

Iubesc Clujul, însă va trebui să mă ierte deoarece nu-mi doresc să mă apropii…cel puţin nu acum. E frumos şi de la distanţă:)

 

Odată ajunşi la cabană, ne-am luat rămas bun de la frumosul şi credinciosul ciobănesc carpatin, Albu şi am făcut cale întoarsă, aştepându-ne un drum lung în faţă.

Coborârea prin satul Muntele Săcel a fost una antrenantă, experienţă pe care o recomand tuturor. Cu o bicicletă „sănătoasă” poţi să te bucuri de multe locuri şi poţi trăi multe sentimente, mai ales când te aflii pe nişte drumuri ascunse de ochii mulţimii, înconjurat de păduri şi de linişte.

 

Ajungând în oraş, ne răcorim puţin şi ne amintim de experienţele şi locurile de curând văzute. A fost o „tură” de 2 zile reuşită şi apreciem succesul său.

Cu gând spre viitoare ieşire, ne luăm rămas bun şi mulţumim Celui de Sus pentru frumuseţile pe care le avem şi de care ne putem bucura. Faptul că nu sunt cunoscute şi respectate aşa cum ar trebui este o altă poveste; oricum,  încercăm să rămânem cu un gust plăcut şi cu o rezervă de energie care să ne ajungă până la următoarele ieşiri.

Noroc!

Read Full Post »

Ani de studenţie – La plantat în Munţii Rodnei

Perioada: 30.04-02.05.2009

Locaţia – Munţii Rodnei (deasupra complexului Turistic Borşa, lângă sediul salvamont)

Echipa: Asociaţia Tinerilor Geografi din Cluj-Napoca (EGEA Cluj-Napoca)

Având în vedere că primii 2 ani ai studenţimii (2008, 2009)  i-am petrecut alături de Egea Cluj-Napoca (Asociaţia Tinerilor Geografi din Cluj-Napoca)  un ONG clujean de la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, am decis să postez un articol cu privire la unul dintre proiectele în care am fost implicat, şi care s-a dovedit a fi o experienţă roditoare. A fost vorba de „Padurea motor de energie”, o iniţiativă de reâmpădurire în zona comunei Borşa.

Aventura a început din comuna Moisei, de unde am luat microbuzul spre Borşa, repsectiv telescaunul până la cota 1380, pentru transportarea echipamentelor.

 

Vârful Pietrosu văzut din Borşa. Cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali – 2303 m. O adevărată frumseţe!

 

Sediul Salvamont, sub platoul Stiol. În faţă avem creasta Munţilor Rodnei încă înzăpezită.

 

Defrişări în Munţii Rodnei

 

Locul de campare a fost unul foarte frumos. Un mic platoaş, cu creasta Rodnei încă înzăpezită la sud şi cu punct de belvedere spre munţii Maramureşului.

 

Corturilor au fost puse la fix. Nori furioşi au început să se adune.

 

Baza 1 de acomodare:) Vântul puternic şi bucaţile de zăpadă ne-au amintit de vârfurile de peste 2000 de metri din apropiere.

 

Am campat, ne-am îmbrăcat şi ne-am strâns împreună la focul de tabără unde am depănat amintiri şi puneam la cale ziua următoare. Alături de noi, şi-au petrecut noaptea şi doi jurnalişti locali care au realizat un material despre acţiunea noastră.

 

A doua zi dimineaţa am început în forţă. După un mic „curs de iniţiere”, în care am învăţat toate datele tehnice necesare plantării puieţilor, am început munca.

 

A fost o zi grea însă extrem de productivă. La finalul zilei sentimentul prin care conştientizezi că ai adus şi tu un mic aport la îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător, a fost medicamentul sufletesc care ne-a vindecat rănile fizice.

 

Egea Cluj, împreună cu câţiva reprezentanţi ai Ocolului Silvic din Borşa.

 

În decursul celor 2 zile am reuşit să plantăm în jur de 10000 de puieţi. Am promis că vom face tot posibilul ca în 20 de ani să revenim şi să vedem rodul muncii noastre. Să sperăm că-l vom vedea.

La finalul celei de-a doua zile, muntele, ca de obicei, ne oferă un cadou înainte de culcare. Aceste apusuri montane, le consider printre cele mai frumoase momente ale unei ieşiri în natură.

 

Apusul în spatele Munţilor Maramureşului.

 

 

În a treia zi, nu înainte să ne luăm rămas bun de la „Eternul Maramureş”, am decis să facem şi o scurtă drumeţie în memorie, mai exact la Monumentul Martirilor din Moisei, în amintirea celor 29 de maramureşeni ucişi de trupele horthyiste în 14 octombirie 1944 în urma Dicatului de la Viena.

 

Un exemplu de demnitate.

 

Mai multe detalii despre proiect: http://egeacluj.blogspot.com/2012/03/padurea-motor-de-energie.html

Mai multe detalii despre masacrul de la Moisei: http://www.emaramures.ro/stiri/56068/MASACRU-CENZURAT-MOISEI-Adevarul-ascuns-despre-executia-a-29-de-oameni-intr-un-sat-din-Maramures

Read Full Post »

Voluntariatul în perioada interbelică şi primii paşi în turismul montan românesc

În rândurile de mai jos voi posta un articol care mi-a atras atenţia prin autenticitatea şi informaţiile sale. Este o călătorie în perioada interbelică unde se va prezenta situaţia voluntariatului din acea vreme şi primii paşi în dezvoltarea turismului montan din România. Lectură placută!

Articol scris de Razvan Bineata, 17 Decembrie 2010

„Puţini dintre pasionaţii muntelui din ziua de astăzi ştiu că majoritatea traseelor montane, cabanelor sau refugiilor pentru turişti au fost realizate începând cu sfârşitul secolului 19. Meritul aparţine organizaţiilor de voluntari, la început din Ardeal şi apoi din toată ţara, care au muncit atunci pentru ca România să ajungă pe hărţile turistice europene.

O idee bună supravieţuieşte oricăror conjuncturi politice. Aşa s-a întâmplat cu un concept legat de „civilizarea” Carpaţilor, care a apărut încă din 1880, odată cu organizaţia „Societatea Carpatină Transilvăneană”, iniţiată de avocatul şi ziaristul sibian Carl Wolf, despre care am scris numărul trecut că a fost sufletul construirii hidrocentralei de pe râul Sadu. Asociaţia mai era cunoscută şi ca SKV, iniţialele venind de la denumirea sa în limba germană, majoritatea iniţiatorilor ei fiind saşi. Cei care au muncit la construirea infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale – profesori, medici, patroni, studenţi, muncitori, funcţionari, cercetători, ingineri, orăşeni şi ţărani – uniţi de pasiunea lor pentru munte. Dar şi de o anumită mentalitate. Cel mai bun exemplu vine de la una dintre filialele de elită ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius Romer. Deviza montaniarzilor braşoveni suna astfel – „tradiţia nu înseamnă păstrarea cenuşii ci predarea flamurii”. Altfel spus, munceşte pentru a spori moştenirea de la înaintaşi, să nu laşi copiilor tăi ţara tot aşa cum ai găsit-o, ci fă-o mai frumoasă şi mai bogată. Aceasta este interpretarea pe care ne-a dat-o acum şeful cabanei Postăvaru, Rolf Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, aşa cum ştie de la bunicii săi, care au făcut parte din SKV.

Fenomen naţional

După momentul crucial din 1918, cel al făuririi României Mari, fenomentul SKV a luat o amploare deosebită. Dacă organizaţia sibiană avea, la debutul său, doar câteva sute de membri, ea a căpătat proporţii impresionante, ajungând în 1920 la nu mai puţin de 4.456 de membri, iar mai apoi depăşind 7.000 de susţinători – toţi cotizanţi. Asociaţia s-a răspândit în toate colţurile ţării, având filiale în Bistriţa, Cernăuţi, Lupeni, Mediaş, Orăştie, Petroşani, Reghin, Sighişoara, Timişoara şi Bucureşti. Dar nu numai atât. Au apărut forme de organizare similare, unele dintre ele susţinute de personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre. Un bun exemplu vine de la Societatea Carpatină din Sinaia, înfiinţată în 1895, a cărei activitate a fost încurajată de Tache Ionescu şi Bucura Dumbravă, în timp ce Societatea Turiştilor din România, apărută în 1903, la Bucureşti, a reuşit să-i atragă de partea sa pe Grigore Antipa, Simion Mehedinţi şi Alexandru Vlahuţă. Lista activităţilor de voluntariat, dedicate muntelui, continuă cu Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, fondată în 1929, Turing-Clubul României – funcţională din 1925, Asociaţia Turistică „România Pitorească” – din 1930, Asociaţia „Munţii Noştri”, Clubul Carpatin Român, Societatea Carpatină din Sinaia, ca să dăm doar exemple ale celor mai active asocieri interbelice, dintr-un şir mult mai lung.

Trasee desenate de cartografi

Traseele n-au fost amenajate la întâmplare. Munca era precedată de studii amănunţite, ale cartografilor, pentru cele mai bune variante spre nori. Poteca trebuia susţinută, în unele locuri, cu ziduri din piatră, în alte părţi era nevoie de parapeţi, de scări sau de lanţuri prinse de stânci. Toate pentru siguranţa turiştilor. Se adăugau marcajele – de culori şi forme speciale, pentru fiecare cărare în parte – aplicate pe stânci sau pe copaci. plus indicatoarele de la răscruci de drumuri. „Albastru” şi „Roşu” – două trasee din masivul Postăvaru, utilizate de zeci de ani de turiştii plecaţi din Poiana Braşov. Au fost realizate de membrii SKV. Tot ei au creat „Pichetul Roşu” din Bucegi, dar şi poteca „Tache Ionescu” sau „Şapte Scări” – cea din urmă fiind în masivul Piatra Mare. Se adaugă cele din Rodna, Parâng, Căliman, Cibin, Sebeş, Piatra Craiului, Apuseni. Datele statistice arată că această organizaţie a reuşit să amenajeze, în total, peste 700 de kilometri de poteci alpine. Filiala braşoveană a stabilit un veritabil record, de 101 kilometri de trasee, realizate până în 1936, doar în Postăvaru şi Piatra Craiului. Lungimea drumurilor de munte apărute în perioada interbelică e mult mai mare, dacă luăm în calcul şi munca altor asociaţii, în Făgăraş, Ciucaş, Penteleu, Lotru.

Cărămizi în rucsac

Fiecare lua în rucsacul lui câteva cărămizi, de la poalele muntelui, plecând spre înălţimi, spre locul ales pentru construirea cabanei. La o acţiune participau sute de oameni. Porneau în coloană, străbătând pustietatea, ocolind văi ameţitoare, stânci inaccesibile, să ducă materialele de construcţie spre cele mai înalte creste. Nu erau doar membrii organizaţiilor de voluntari, veniţi de la oraş. Li se alăturau şi ţăranii din satele de munte, care îşi puneau la bătaie animalele de povară, căruţele, în care încărcau trunchiuri masive din lemn. Până şi apă se căra, dacă în locul unde urma să fie cabana nu era un izvor. Apa era necesară pentru prepararea mortarului, să fie legate între ele pietrele de la temnelia viitoarei construcţii. Lucrarea era executată de meşteri, aduşi special pentru treaba asta, să facă un lucru de calitate, solid. Autorităţile locale au sprijint astfel de acţiuni, primăriile oferind terenul necesar organizaţiilor, pentru a construi cabanele şi refugiile montane.

Cum a apărut staţiunea Păltiniş

O cabană se construia în mai puţin de jumătate de an, în ciuda efortului deosebit. Cum a fost cazul Mălăieştiului. Clădirea a fost deschisă în 1924, după numai cinci luni de muncă. Autori sunt membrii SKV. Ei s-au remarcat şi de această dată, ridicând aproape 60 de cabane, în aproape toţi munţii. Prima realizare a celor de la SKV a fost la 17 septembrie 1881, când au inaugurat o cabană în Piatra Craiului. A urmat, în acelaşi an, cabana Negoiu.  Aceiaşi oameni au pus bazele staţiunii Păltiniş, cu primele cinci cabane făcute acolo, cea mai veche fiind Prejba, apărută în 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor – cabana Omu, dată în folosinţă în 1888. Alte asociaţii de voluntari au sporit zestrea Carpaţilor, precum Societatea Carpatină din Sinaia, de care e legat numele cabanei Caraiman. Se adaugă o serie de refugii alpine, în zone izolate, realizate de Turing-Clubul României. Se adaugă adăposturile din Bucegi ale Asociaţiei Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, dar şi două cabane apărute datorită Societăţii Turiştilor din România – una în Piatra Craiului, alta la poalele Negoiului.

Primii salvatori montani

Primele echipe salvamont au apărut pe teritoriul României în jurul anului 1900. S-au constituit formaţiuni în Sinaia, Braşov, Sibiu şi Buşteni, cu voluntari SKV. Cei selectaţi erau, în general, oameni care locuiau în zona montană. O primă acţiune de salvare a fost consemnată în 1906, în Munţii Făgăraş, pe Valea Podragului. Cel care s-a evidenţiat atunci pentru efortul său a fost un ghid turistic- Ion Coţofan, din Avrig. Puţine date există, din păcate, în legătură cu şcolile de ghizi. Se ştie doar că prima instituţie de acest fel s-a înfiinţat la noi în 1904. Un grup de ghizi montani apăruse încă din 1884, la Sibiu. Un reper important în categoria siguranţei montane este legat de posturile de prim-ajutor, a căror funcţionare, în mijlocul celor mai periculoase zone montane, a debutat în 1890.

Şerpaşi de România

Noul sistem turistic – cabane şi trasee – era administrat, la începutul secolului trecut, după reguli precise, de către organizaţiile voluntarilor. Să luăm ca exemplu felul în care era pusă la punct toată treaba asta de către SKV. Turistul avea nevoie de informaţii – ce trasee montane sunt disponibile, unde anume sunt cabanele, cât de lung sau de periculos e drumul până la ele. Aşa că în satele sau oraşele de la poalele munţilor s-au creat birouri de informare turistică. Oaspeţii veneau mai întâi aici. Era locul unde putea fi găsit un om foarte important – ghidul turistic. Pentru treaba asta erau aleşi cei mai descurcăreţi localnici. Ghizii fuseseră ciobani sau vânători. Calitatea lor principală era că ştiau ca-n palmă zonă de competenţă, în care îi conduceau pe turişti. Aveau şi legitimaţii, statutul lor fiind oficializat. Se ştia că pentru creasta Făgăraşului îl poţi găsi, în Zărneşti, pe Iosif Minea. Dacă doreai să colinzi Piatra Craiului, îl căutai pe Nicolae Oratie. Doar câteva nume de ghizi, dintr-o istorie demult apusă şi prea puţin cunoscută, cea a turismului românesc. Tot la birourile de informare se închiriau felurite echipamente pentru călătorii nepregătiţi să se ia la trântă cu muntele, vara sau iarna. Poate nu ştiaţi, dar în România au existat şerpaşi. Erau disponibili în satele de munte, tot dintre localnici. Ei cărau, contra unui tarif bine stabilit, bagajele voluminoase ale turiştilor. Era strict interzis şerpaşilor să mănânce din hrana clienţilor. Ghizii aveau şi ei un tarif strict, fiind plătiţi cu ziua. Ghidul percepea o taxă pentru două zile numai în situaţia în care fusese alături de turist mai mult de 36 de ore. Dacă acest interval era sub 36 de ore, turistul plătea numai pentru o zi.

Reguli pe munte

Ajuns la cabană, turistul trebuia să ştie un lucru foarte important – ce spune cabanierul e literă de lege. Cabanierul era desemnat de către organizaţia de voluntari să administreze acea clădire. Puteai să pleci pe un anumit traseu, dar nu înainte de a-l informa pe cabanier. Ca să se ştie unde te afli, în munţi, şi eventual să se intervină, la nevoie, pentru salvarea ta. Turistul avea obligaţia să păstreze curăţenia în cabană, să nu facă zgomot ori scandal. Erau editate pliante, atât în română, cât şi în limbi străine, prin care turiştii învăţau să se comporte pe munte – cum să recunoşti urmele animalelor sălbatice, mai proaspete sau mai vechi, să ştii dacă sălbăticiunile ar putea fi în apropierea ta. Se indica până şi felul în care trebuie străbătută zona alpină – cum să urci, cum să cobori, ca să nu aluneci, să te accidentezi.

Cabana – muzeu

Dacă pereţii ar putea vorbi, ar face-o cu siguranţă cei de la cabana Postăvaru. O parte din clădirea actuală, modernizată şi extinsă, are în componenţa ei un corp ridicat în 1881 de către voluntarii SKV. Greu de spus dacă mai e azi o cabană seculară în munţii României, care să fi rezistat timpului. Doar numele originale s-au păstrat, ca şi locul în care li s-a pus temelia. Multe clădiri au suferit ulterior distrugeri, din cauza oamenilor sau a naturii, încât au fost reconstruite, chiar de la zero. Dar aici, mai sus de Poiana Braşov, la Postăvaru, au rămas „amprentele” oaspeţilor din ultimii 100 de ani. Scrijelituri care îmbracă pereţii exteriori ai bătrânei case de la munte. Zărim printre atâtea amintiri una foarte veche, cea a lui Novak. Numele e însoţit de anul sosirii lui în acest loc – 1896. Credeam că e cea mai veche „atestare”. Nici pomeneală! Cea dintâi e din 1893, ne anunţă şeful cabanei, Rolf Truetsch, care a studiat noianul semnăturilor. Facem cunoştinţă şi cu Adele Zeidner, de pe urma căreia au rămas câteva şanţuri adânci, cu tot cu anul sosirii ei aici – 1907, la care se adaugă Helena, din 1908. Am petrecut o noapte în mijlocul istoriei, într-una din camerele spaţioase, exact cum au fost ele concepute cu 129 de ani în urmă. Supravegheaţi de siluete zâmbitoare, salutându-ne din alt veac. Ghizi montani sau constructori ai traseelor alpine. Am aflat după aceea, tot de la Rolf, că voluntarii purtau, prin anii ’20, bocanci cu ţinte bătute în talpă, iar pe zăpadă foloseau schiuri din lemn, făcute în atelierele dogarilor. Cei pe care îi apuca noaptea în pustietate îşi luminau calea folosind lămpi cu gaz, care aveau în interior un ciorap din azbest. Obiecte de acest fel pot fi văzute azi la Postăvaru, fiind în pregătire un muzeu al cabanei.

„Spriritul de pe vremuri s-a pierdut”

Nopţi la foc de tabără, zile întregi de muncă. „Era o pasiune extraordinară pentru munte. Tot ce s-a făcut a fost altruist”, ne face Rolf un tablou al anilor interbelici, când mii de oameni invadau Carpaţii. „Spiritul acela s-a pierdut azi”, e convins şi trist totodată interlocutorul nostru. Acelaşi pesimism în privinţa actualităţii l-am găsit la Mircea Opriş, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani. „Azi nu mai e aceeaşi implicare a oamenilor pentru munte. Pe vremuri, totul se făcea din convingere şi plăcere. Acum s-a schimbat mentalitatea, nu mai depune aproape nimeni efort, dacă nu există şi recompensă. Atunci era altă mentalitate”, e de părere cel care, la rândul său, a participat, în anii ’70 – ’80, la construirea a 12 refugii alpine. Dar lucrurile se schimbaseră deja, Mircea Opriş spunându-ne că banii necesari nu mai veneau de la voluntari, ci de la autorităţi. Ce se întâmplase între timp cu spiritul voluntariatului? Explicaţia vine de la Rolf Truetsch, legată de momentul venirii comuniştilor la putere. Să luăm cazul SKV – dacă până în anii ’40 cabanele construite de voluntari fuseseră administrate de asociaţie, care avea statut juridic, banii obţinuţi din turism fiind destinaţi viitoarelor amenajări alpine, după 1948 a fost impusă altă organizare montană. Clădirile au fost naţionalizate. „Nu a existat un act efectiv de naţionalizare. Pur şi simplu au fost luate de stat”, conchide Rolf.

Azi se fură din ce s-a construit

În munţii din România sunt 555 de trasee montane omologate. Unele au câţiva kilometri lungime, altele sunt mult mai impozante, de până la 20 de kilometri. Statistica aparţine Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. Mai sunt aproape 100 de adăposturi alpine, în care turiştii se pot retrage, în caz de urgenţă. Numai că ştirile montane, despre construcţii noi, sunt puţine. Un exemplu ne-a venit tot de la Mircea Opriş, despre Asociaţia Turiştilor din Săcele. Voluntarii au ridicat, după 1990, o cabană în Masivul Piatra Mare, pusă la dispoziţia împătimiţilor de mişcare în aer liber. Din păcate, alte ştiri abundă, când vine vorba de Carpaţii României – distrugerile. Se fură orice, până şi lanţurile sau cablurile agăţate de stânci, de care turiştii ar trebui să se ţină, când poteca e prea periculoasă, pe „buza” prăpastiei. Multe adăposturi alpine sunt sparte, cablurile electrice tăiate, dispărând chiar şi becurile. Hoţii sunt însă greu de prins iar de multe ori salvamontiştii repară stricăciunile din propriul buzunar.”

Organizaţia SKV în cifre

1880 – înfiinţarea organizaţiei, la Sibiu.

700 de kilometri de trasee montane amenajate.

60 de cabane construite.

1900 – constituirea primelor grupe de salvatori montani.

1904 – prima grupă de ghizi.

Sursa: http://www.românialiberă.ro

Read Full Post »

De ce scriu?

Scriu aceste rânduri pentru a nu uita! Scriu pentru a transmite mai departe celorlalţi o fărâmă din sentimentele pe care eu le-am trăit! Scriu pentru a retrăi de fiecare dată stările de spirit din acele momente în care am simţit că înţeleg mai mult,  în care aventura, frumosul, efortul şi prieteniile create formează o adevărată şcoală de viaţă. Scriu deoarece doresc să demonstrez că încă există o Românie profundă, timidă şi frumoasă, uitată într-un cufăr prăfuit, pe-un sălbatic vârf de munte, aştepând cu nerăbdare să-şi mărturisească povestea. Vei transpira, în anumite momente îţi va fi greu, însă vei afla povestea, îţi vei întări sănătatea, îţi vei depăşeşti temerile, te vei bucura de peisajele unei ţări frumoase, şi te vei odihni la nevoie pe oameni de încredere, oameni care îţi vor oferi şi nu-ţi vor cere.

Voi încerca sa fiu lucid, să notez datele şi să descriu momentele aşa cum le-am trăit, deoarece aceste experienţe, acest dar accesibil tuturor, aşa cum m-au schimbat pe mine, sunt convins, au potenţialul de a schimba şi alte persoane; tineri fără prima experienţă, tineri care nu au avut norocul meu de a fii dus pe munte de către părinţi la 7 ani sau persoane în floarea vârstei care din diferite motive nu au gustat din această plăcere.

Până la urmă, la sfârşit, rămânem cu experienţa, acumulând cunoştinţe şi stări de spirit (trăiri), care în cele din urmă devin amintiri; cel mai important este să avem capacitatea de a ne retrăi de fiecare dată experienţele şi stările de spirit cu ajutorul aminitilor, acele stări care au făcut diferenţa cândva, către care vom visa şi care ne vor menţine sufletul mereu tânăr.

Aceste daruri simple, trebuie oferite mai departe, în speranţa în care, unei anumite persoane i se va aprinde dorinţa şi interesul.  În acel moment scopul acestor rânduri va fi atins. Restul e ursită!

Read Full Post »

Brândușe și vârfuri înzăpezite în Masivul Muntele Mare

Data: 26-29.04.2012

Locația: Munții Apusenii – Grupa munoasă Masivul Muntele Mare

Traseu: Zi 1- Someșul Rece – Cariera Corabia – Cătunul Păltinei – Culmea Păltinei – Balta – Dobrin.

Zi 2 – Dobrin – Vf. Cornului – Cantonul Șoimu – Caps – Valea Ierii

Echipa: Alina Pușcaș și Marius C. Popa

În rândurile ce urmează voi prezenta tura făcută la sfârșitul lui aprilie în Masivul Muntele Mare, un traseu ma puțin cunoscut publicului larg, însă spectaculos și pitoresc în același timp, care te îndrumă pe culmile  munților Apuseni, până în apropierea Muntelui Mare. Punctele de belvedere  în toate direcțile, cătunele izolate de pe parcursul traseului, potecile prin pădurile sălbatice (din fericire încă rămase în picioare) ale extremității vestice a județului Cluj, fauna, și flora cu minunatele covoare mov, acele brândușe de sfârșit de aprilie, sunt câteva din principalele atracții ale zonei respective.

Pentru familiarizare avem harta 3D a traseelor și a zonei respective.

Traseu: Zi 1- Someșul Rece – Cariera Corabia – Cătunul Păltinei – Culmea Păltinei – Balta – Dobrin.

Detalii tehnice: Distanța-aprox. 24 km, Diferență de nivel urcată-aprox. 1500 m, Altitudine maximă: 1556 Cătunul Dobrin, Durată: aprox. 10 h

 

Am pornit din autogara Cluj-Napoca la ora 07:00 până în Gilău, de unde am luat ocazie până în Someșul Rece. În jurul orei 08:15 min, eu și Alina am început aventura, urcând pe valea Someșului Rece.

 

După o oră de drum, lăsăm Someșul Rece și începem urcușul în stânga, către cătunul Păltinei.

 

 

Urcând spre cătunul Păltinei, ne-am făcut un prieten, pe Skipy un câine care a venit după noi din Someșul Rece, cu toate că șchiopăta la lăbuța din față stânga. A fost un prieten de nădejde chiar dacă la fiecare pată de umbră se trântea jos și odihnea.

 

 

Tot urcând, am lăsat în dreapta noastră cătunul Arsuri, și ne uitam nerăbdători către culmea Păltinei, care se poate observa în stânga imaginii.

 

 

În spate lăsăm stâncile Carierei, și impunătorul munte Ijar care desparte valea Someșului Rece, cu cea a Someșului Cald.

 

 

Tot urcând, avem ocazia să admirăm și Muntele Rece, acest sat răsfirat pe kilometrii întregi. Pe aici trece și drumul care unește Someșul Rece cu Valea Ierii, prin cătunul Plopi.

 

Drumul e lung, și Skipy stă la umbră…

 

Lasând în urmă Păltinei și casele din Muntele Rece, urmăm drumul ce ne duce pe culme, și întâlnim în față, pitoresc așezată, Mănăstirea Rîșca și al său cătun.

 

În depărtare, la sud-vest, Muntele Mare încă cărunt, își face apariția, ocupând podiumul pentru cel de-al treilea vârf din Apuseni cu o altitudine de 1826 m.

 

La nord-vest, în depărtare un alt medaliat, locul doi pentru cel de-al doilea vârf din Apuseni: Vlădeasa 1836 m.

 

După multă visare și peisaje minunate, ne trezim la realitate: partea ascunsă este întotdeuna și cea defrișată.

 

La finalul Culmii Păltinei, am fost nevoiți să coborâm către cătunul Balta, pe niște poteci uitate, făcându-ne loc prin desiș cu voie bună și cu ambiție. O porțiune dificilă, însă trebuie specificat că a este vorba de un traseu nemarcat.  Având în vedere că marcajele turistice în acea zonă sunt practic inexistente, teoretic ele există pe alocuri doar pe documentațiile vechi, am decis să taiem pădurea pe o cărăruie  făcute de animale.  Totul a fost în regulă cu o mică excepție; vorbind cu Alina care era în spatele meu, nu eram atent unde calc, și am fost la câțiva centimetri de a călca o viperă. A fost un shot de adrenalină pe care nu doresc să-l repet de prea multe ori. S-a ferit, cu toate că avea posibilitatea să mă muște, și încet sa târât în desișuri. A fost mai mult un pui decât o viperă în maturitate, dar oricum ar fi avut suficient venin încât să am nevoie urgentă de medicamentație. Mă bucur că totul s-a terminat bine atât pentru mine cât și pentru ea, și a fost unul dintre momentele în care mi-am dat seama de importanța bețelor de trekking în astfel de situații.

 

Cătunul Balta

 

Raiul tăietorilor de lemne. Din fericire, dacă este lăsată în pace, și nu este distrusă total, natura are puterea să se vindece. Fără vre-un fel de plan de reâmpădurire al autorităților locale, m-am bucurat când am vazut un număr foarte mare de braduți care au prins și care ofereau o mică pată de culoare în acel tablou gri.

 

Alternând peisajele superbe cu porțiunile defrișate, am ajuns iarăși într-un loc ce ne-a acaparat atenția. Satul Măguri în apropiere și stațiunea Mărișel în plan secund. Și nu în ultimul rând, covoarele de brândușe…

 

Puțină răcoare…

 

Cu Muntele Mare în prim plan, și cu încă 1 km până la cătunul Dobrin.

 

După 10 ore de la plecare, ne găsim ajunși în cătunul Dobrin. Campăm rapid, ne pregătim bine meritata supă la plic și admirăm bisericuța din lemn care face parte atât de natural din acel peisaj montan sălbatic dar împăciuitor.

 

Un punct de belvedere excepțional în direcția vest din locul bisericuței.

 

Muntele ne oferă înainte de culcare încă un cadou. Ne ducem la culcare, însă nu înainte să urmărim împreună unul din cele mai frumoase apusuri, și asta datorită în principal farmecului locului; o liniște deplină cu misterioasa negură care începea să se lase încet pe pădurile de vest.

 

Zi 2 – Dobrin – Vf. Cornului – Cantonul Șoimu – Caps – Valea Ierii

Detalii tehnice: Distanța-aprox. 19 km, Durata 7 h, Diferență de nivel coborâtă, aprox 1400 m.

 

A doua zi dimineață, am pornit pe traseu în jurul orei 09:00 cu punct final la destinație, Valea Ierii. Nu mare ne-a fost mirarea când ni s-a arătat, ( i se poate vedea puternic în depărtate conturul) medaliatul cu aur al Munților Apuseni, Vf. Cucurbăta Mare sau Vf. Bihor cu ai săi 1849 m.

 

Casele cătunului Dobrin, în marea parte a anului sunt părăsite. Acestea sunt locuite doar vara, când oamenii urcă cu oile în munte. Casele cu ușile deschise și ferestrele deschise, parcă își așteaptă stăpânii.

 

Am început coborârea spre Valea Ierii pe culmea Muntelui Cornu, situat între Valea Calului și Valea Șoimului. Un drum lejer, prin pădure, admirând mereu silueta Muntelui Mare

 

Mergând liniștiți prin pădure am avut plăcerea și surpriza de a-l înîlni pe pădurarul locului, domnul Buș Ioan, care stătea la pândă deoarece ne-a confundat cu niște „răufăcători din Măguri-Răcătău” care după spusele dânsului nu „odihneau de la furat lemne nici în Sfânta Duminică .” Am stat puțin cu dânsul la câteva povești, ne-a confirmat traseul și nu ne-am despărțit până când acesta nu ne-a urat cu inima bună să ne întoarcem prin acele locuri. Trebuie să recunosc că am fost plăcut impresionat când am văzut că mai există pădurari care sunt interesați de soarta pădurilor.

 

În coborârea noastră, am mai întâlnit câțiva oameni de-ai locului, câteva stâni, și drumul nostru se scurgea încet și sigur pe acele poteci și poieni extrem de frumoase datorită pustietății lor. Aveau un farmec aparte, nici un îți puteai imagina că la doar 30 de min coborâre, pe vale, dragii noștrii compatrioți erau cu boxele date la maxim, înconjurați de peturi, veniți „la” munte în apropierea celebrei zile de 1 mai.

 

Cătunul Cerc, de deasupra satului Caps se vede în depărtare. Pe culmea din dreapta, ascuțit este vârful Ghergheleu care urcă abrupt din Valea Ierii.

 

O coborâre abruptă cu râul Iara în față și râul șoimului în parte dreaptă. Încă zăpada de pe Muntele Mare ne tragea cu ochiul.

 

Am terminat această ieșire admirând casele de pe Valea Ierii, gândindu-ne la locurile frumoase pe care le-am văzut și cu speranța unei viitoare reântoarceri.

Valea Ierii

 

Ne vom întoarce negreșit…

Read Full Post »