Voluntariatul în perioada interbelică şi primii paşi în turismul montan românesc

În rândurile de mai jos voi posta un articol care mi-a atras atenţia prin autenticitatea şi informaţiile sale. Este o călătorie în perioada interbelică unde se va prezenta situaţia voluntariatului din acea vreme şi primii paşi în dezvoltarea turismului montan din România. Lectură placută!

Articol scris de Razvan Bineata, 17 Decembrie 2010

„Puţini dintre pasionaţii muntelui din ziua de astăzi ştiu că majoritatea traseelor montane, cabanelor sau refugiilor pentru turişti au fost realizate începând cu sfârşitul secolului 19. Meritul aparţine organizaţiilor de voluntari, la început din Ardeal şi apoi din toată ţara, care au muncit atunci pentru ca România să ajungă pe hărţile turistice europene.

O idee bună supravieţuieşte oricăror conjuncturi politice. Aşa s-a întâmplat cu un concept legat de „civilizarea” Carpaţilor, care a apărut încă din 1880, odată cu organizaţia „Societatea Carpatină Transilvăneană”, iniţiată de avocatul şi ziaristul sibian Carl Wolf, despre care am scris numărul trecut că a fost sufletul construirii hidrocentralei de pe râul Sadu. Asociaţia mai era cunoscută şi ca SKV, iniţialele venind de la denumirea sa în limba germană, majoritatea iniţiatorilor ei fiind saşi. Cei care au muncit la construirea infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale – profesori, medici, patroni, studenţi, muncitori, funcţionari, cercetători, ingineri, orăşeni şi ţărani – uniţi de pasiunea lor pentru munte. Dar şi de o anumită mentalitate. Cel mai bun exemplu vine de la una dintre filialele de elită ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius Romer. Deviza montaniarzilor braşoveni suna astfel – „tradiţia nu înseamnă păstrarea cenuşii ci predarea flamurii”. Altfel spus, munceşte pentru a spori moştenirea de la înaintaşi, să nu laşi copiilor tăi ţara tot aşa cum ai găsit-o, ci fă-o mai frumoasă şi mai bogată. Aceasta este interpretarea pe care ne-a dat-o acum şeful cabanei Postăvaru, Rolf Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, aşa cum ştie de la bunicii săi, care au făcut parte din SKV.

Fenomen naţional

După momentul crucial din 1918, cel al făuririi României Mari, fenomentul SKV a luat o amploare deosebită. Dacă organizaţia sibiană avea, la debutul său, doar câteva sute de membri, ea a căpătat proporţii impresionante, ajungând în 1920 la nu mai puţin de 4.456 de membri, iar mai apoi depăşind 7.000 de susţinători – toţi cotizanţi. Asociaţia s-a răspândit în toate colţurile ţării, având filiale în Bistriţa, Cernăuţi, Lupeni, Mediaş, Orăştie, Petroşani, Reghin, Sighişoara, Timişoara şi Bucureşti. Dar nu numai atât. Au apărut forme de organizare similare, unele dintre ele susţinute de personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre. Un bun exemplu vine de la Societatea Carpatină din Sinaia, înfiinţată în 1895, a cărei activitate a fost încurajată de Tache Ionescu şi Bucura Dumbravă, în timp ce Societatea Turiştilor din România, apărută în 1903, la Bucureşti, a reuşit să-i atragă de partea sa pe Grigore Antipa, Simion Mehedinţi şi Alexandru Vlahuţă. Lista activităţilor de voluntariat, dedicate muntelui, continuă cu Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, fondată în 1929, Turing-Clubul României – funcţională din 1925, Asociaţia Turistică „România Pitorească” – din 1930, Asociaţia „Munţii Noştri”, Clubul Carpatin Român, Societatea Carpatină din Sinaia, ca să dăm doar exemple ale celor mai active asocieri interbelice, dintr-un şir mult mai lung.

Trasee desenate de cartografi

Traseele n-au fost amenajate la întâmplare. Munca era precedată de studii amănunţite, ale cartografilor, pentru cele mai bune variante spre nori. Poteca trebuia susţinută, în unele locuri, cu ziduri din piatră, în alte părţi era nevoie de parapeţi, de scări sau de lanţuri prinse de stânci. Toate pentru siguranţa turiştilor. Se adăugau marcajele – de culori şi forme speciale, pentru fiecare cărare în parte – aplicate pe stânci sau pe copaci. plus indicatoarele de la răscruci de drumuri. „Albastru” şi „Roşu” – două trasee din masivul Postăvaru, utilizate de zeci de ani de turiştii plecaţi din Poiana Braşov. Au fost realizate de membrii SKV. Tot ei au creat „Pichetul Roşu” din Bucegi, dar şi poteca „Tache Ionescu” sau „Şapte Scări” – cea din urmă fiind în masivul Piatra Mare. Se adaugă cele din Rodna, Parâng, Căliman, Cibin, Sebeş, Piatra Craiului, Apuseni. Datele statistice arată că această organizaţie a reuşit să amenajeze, în total, peste 700 de kilometri de poteci alpine. Filiala braşoveană a stabilit un veritabil record, de 101 kilometri de trasee, realizate până în 1936, doar în Postăvaru şi Piatra Craiului. Lungimea drumurilor de munte apărute în perioada interbelică e mult mai mare, dacă luăm în calcul şi munca altor asociaţii, în Făgăraş, Ciucaş, Penteleu, Lotru.

Cărămizi în rucsac

Fiecare lua în rucsacul lui câteva cărămizi, de la poalele muntelui, plecând spre înălţimi, spre locul ales pentru construirea cabanei. La o acţiune participau sute de oameni. Porneau în coloană, străbătând pustietatea, ocolind văi ameţitoare, stânci inaccesibile, să ducă materialele de construcţie spre cele mai înalte creste. Nu erau doar membrii organizaţiilor de voluntari, veniţi de la oraş. Li se alăturau şi ţăranii din satele de munte, care îşi puneau la bătaie animalele de povară, căruţele, în care încărcau trunchiuri masive din lemn. Până şi apă se căra, dacă în locul unde urma să fie cabana nu era un izvor. Apa era necesară pentru prepararea mortarului, să fie legate între ele pietrele de la temnelia viitoarei construcţii. Lucrarea era executată de meşteri, aduşi special pentru treaba asta, să facă un lucru de calitate, solid. Autorităţile locale au sprijint astfel de acţiuni, primăriile oferind terenul necesar organizaţiilor, pentru a construi cabanele şi refugiile montane.

Cum a apărut staţiunea Păltiniş

O cabană se construia în mai puţin de jumătate de an, în ciuda efortului deosebit. Cum a fost cazul Mălăieştiului. Clădirea a fost deschisă în 1924, după numai cinci luni de muncă. Autori sunt membrii SKV. Ei s-au remarcat şi de această dată, ridicând aproape 60 de cabane, în aproape toţi munţii. Prima realizare a celor de la SKV a fost la 17 septembrie 1881, când au inaugurat o cabană în Piatra Craiului. A urmat, în acelaşi an, cabana Negoiu.  Aceiaşi oameni au pus bazele staţiunii Păltiniş, cu primele cinci cabane făcute acolo, cea mai veche fiind Prejba, apărută în 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor – cabana Omu, dată în folosinţă în 1888. Alte asociaţii de voluntari au sporit zestrea Carpaţilor, precum Societatea Carpatină din Sinaia, de care e legat numele cabanei Caraiman. Se adaugă o serie de refugii alpine, în zone izolate, realizate de Turing-Clubul României. Se adaugă adăposturile din Bucegi ale Asociaţiei Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, dar şi două cabane apărute datorită Societăţii Turiştilor din România – una în Piatra Craiului, alta la poalele Negoiului.

Primii salvatori montani

Primele echipe salvamont au apărut pe teritoriul României în jurul anului 1900. S-au constituit formaţiuni în Sinaia, Braşov, Sibiu şi Buşteni, cu voluntari SKV. Cei selectaţi erau, în general, oameni care locuiau în zona montană. O primă acţiune de salvare a fost consemnată în 1906, în Munţii Făgăraş, pe Valea Podragului. Cel care s-a evidenţiat atunci pentru efortul său a fost un ghid turistic- Ion Coţofan, din Avrig. Puţine date există, din păcate, în legătură cu şcolile de ghizi. Se ştie doar că prima instituţie de acest fel s-a înfiinţat la noi în 1904. Un grup de ghizi montani apăruse încă din 1884, la Sibiu. Un reper important în categoria siguranţei montane este legat de posturile de prim-ajutor, a căror funcţionare, în mijlocul celor mai periculoase zone montane, a debutat în 1890.

Şerpaşi de România

Noul sistem turistic – cabane şi trasee – era administrat, la începutul secolului trecut, după reguli precise, de către organizaţiile voluntarilor. Să luăm ca exemplu felul în care era pusă la punct toată treaba asta de către SKV. Turistul avea nevoie de informaţii – ce trasee montane sunt disponibile, unde anume sunt cabanele, cât de lung sau de periculos e drumul până la ele. Aşa că în satele sau oraşele de la poalele munţilor s-au creat birouri de informare turistică. Oaspeţii veneau mai întâi aici. Era locul unde putea fi găsit un om foarte important – ghidul turistic. Pentru treaba asta erau aleşi cei mai descurcăreţi localnici. Ghizii fuseseră ciobani sau vânători. Calitatea lor principală era că ştiau ca-n palmă zonă de competenţă, în care îi conduceau pe turişti. Aveau şi legitimaţii, statutul lor fiind oficializat. Se ştia că pentru creasta Făgăraşului îl poţi găsi, în Zărneşti, pe Iosif Minea. Dacă doreai să colinzi Piatra Craiului, îl căutai pe Nicolae Oratie. Doar câteva nume de ghizi, dintr-o istorie demult apusă şi prea puţin cunoscută, cea a turismului românesc. Tot la birourile de informare se închiriau felurite echipamente pentru călătorii nepregătiţi să se ia la trântă cu muntele, vara sau iarna. Poate nu ştiaţi, dar în România au existat şerpaşi. Erau disponibili în satele de munte, tot dintre localnici. Ei cărau, contra unui tarif bine stabilit, bagajele voluminoase ale turiştilor. Era strict interzis şerpaşilor să mănânce din hrana clienţilor. Ghizii aveau şi ei un tarif strict, fiind plătiţi cu ziua. Ghidul percepea o taxă pentru două zile numai în situaţia în care fusese alături de turist mai mult de 36 de ore. Dacă acest interval era sub 36 de ore, turistul plătea numai pentru o zi.

Reguli pe munte

Ajuns la cabană, turistul trebuia să ştie un lucru foarte important – ce spune cabanierul e literă de lege. Cabanierul era desemnat de către organizaţia de voluntari să administreze acea clădire. Puteai să pleci pe un anumit traseu, dar nu înainte de a-l informa pe cabanier. Ca să se ştie unde te afli, în munţi, şi eventual să se intervină, la nevoie, pentru salvarea ta. Turistul avea obligaţia să păstreze curăţenia în cabană, să nu facă zgomot ori scandal. Erau editate pliante, atât în română, cât şi în limbi străine, prin care turiştii învăţau să se comporte pe munte – cum să recunoşti urmele animalelor sălbatice, mai proaspete sau mai vechi, să ştii dacă sălbăticiunile ar putea fi în apropierea ta. Se indica până şi felul în care trebuie străbătută zona alpină – cum să urci, cum să cobori, ca să nu aluneci, să te accidentezi.

Cabana – muzeu

Dacă pereţii ar putea vorbi, ar face-o cu siguranţă cei de la cabana Postăvaru. O parte din clădirea actuală, modernizată şi extinsă, are în componenţa ei un corp ridicat în 1881 de către voluntarii SKV. Greu de spus dacă mai e azi o cabană seculară în munţii României, care să fi rezistat timpului. Doar numele originale s-au păstrat, ca şi locul în care li s-a pus temelia. Multe clădiri au suferit ulterior distrugeri, din cauza oamenilor sau a naturii, încât au fost reconstruite, chiar de la zero. Dar aici, mai sus de Poiana Braşov, la Postăvaru, au rămas „amprentele” oaspeţilor din ultimii 100 de ani. Scrijelituri care îmbracă pereţii exteriori ai bătrânei case de la munte. Zărim printre atâtea amintiri una foarte veche, cea a lui Novak. Numele e însoţit de anul sosirii lui în acest loc – 1896. Credeam că e cea mai veche „atestare”. Nici pomeneală! Cea dintâi e din 1893, ne anunţă şeful cabanei, Rolf Truetsch, care a studiat noianul semnăturilor. Facem cunoştinţă şi cu Adele Zeidner, de pe urma căreia au rămas câteva şanţuri adânci, cu tot cu anul sosirii ei aici – 1907, la care se adaugă Helena, din 1908. Am petrecut o noapte în mijlocul istoriei, într-una din camerele spaţioase, exact cum au fost ele concepute cu 129 de ani în urmă. Supravegheaţi de siluete zâmbitoare, salutându-ne din alt veac. Ghizi montani sau constructori ai traseelor alpine. Am aflat după aceea, tot de la Rolf, că voluntarii purtau, prin anii ’20, bocanci cu ţinte bătute în talpă, iar pe zăpadă foloseau schiuri din lemn, făcute în atelierele dogarilor. Cei pe care îi apuca noaptea în pustietate îşi luminau calea folosind lămpi cu gaz, care aveau în interior un ciorap din azbest. Obiecte de acest fel pot fi văzute azi la Postăvaru, fiind în pregătire un muzeu al cabanei.

„Spriritul de pe vremuri s-a pierdut”

Nopţi la foc de tabără, zile întregi de muncă. „Era o pasiune extraordinară pentru munte. Tot ce s-a făcut a fost altruist”, ne face Rolf un tablou al anilor interbelici, când mii de oameni invadau Carpaţii. „Spiritul acela s-a pierdut azi”, e convins şi trist totodată interlocutorul nostru. Acelaşi pesimism în privinţa actualităţii l-am găsit la Mircea Opriş, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani. „Azi nu mai e aceeaşi implicare a oamenilor pentru munte. Pe vremuri, totul se făcea din convingere şi plăcere. Acum s-a schimbat mentalitatea, nu mai depune aproape nimeni efort, dacă nu există şi recompensă. Atunci era altă mentalitate”, e de părere cel care, la rândul său, a participat, în anii ’70 – ’80, la construirea a 12 refugii alpine. Dar lucrurile se schimbaseră deja, Mircea Opriş spunându-ne că banii necesari nu mai veneau de la voluntari, ci de la autorităţi. Ce se întâmplase între timp cu spiritul voluntariatului? Explicaţia vine de la Rolf Truetsch, legată de momentul venirii comuniştilor la putere. Să luăm cazul SKV – dacă până în anii ’40 cabanele construite de voluntari fuseseră administrate de asociaţie, care avea statut juridic, banii obţinuţi din turism fiind destinaţi viitoarelor amenajări alpine, după 1948 a fost impusă altă organizare montană. Clădirile au fost naţionalizate. „Nu a existat un act efectiv de naţionalizare. Pur şi simplu au fost luate de stat”, conchide Rolf.

Azi se fură din ce s-a construit

În munţii din România sunt 555 de trasee montane omologate. Unele au câţiva kilometri lungime, altele sunt mult mai impozante, de până la 20 de kilometri. Statistica aparţine Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. Mai sunt aproape 100 de adăposturi alpine, în care turiştii se pot retrage, în caz de urgenţă. Numai că ştirile montane, despre construcţii noi, sunt puţine. Un exemplu ne-a venit tot de la Mircea Opriş, despre Asociaţia Turiştilor din Săcele. Voluntarii au ridicat, după 1990, o cabană în Masivul Piatra Mare, pusă la dispoziţia împătimiţilor de mişcare în aer liber. Din păcate, alte ştiri abundă, când vine vorba de Carpaţii României – distrugerile. Se fură orice, până şi lanţurile sau cablurile agăţate de stânci, de care turiştii ar trebui să se ţină, când poteca e prea periculoasă, pe „buza” prăpastiei. Multe adăposturi alpine sunt sparte, cablurile electrice tăiate, dispărând chiar şi becurile. Hoţii sunt însă greu de prins iar de multe ori salvamontiştii repară stricăciunile din propriul buzunar.”

Organizaţia SKV în cifre

1880 – înfiinţarea organizaţiei, la Sibiu.

700 de kilometri de trasee montane amenajate.

60 de cabane construite.

1900 – constituirea primelor grupe de salvatori montani.

1904 – prima grupă de ghizi.

Sursa: http://www.românialiberă.ro

Read Full Post »

Memorialul Durerii – O bază solidă în redescoperirea adevărului istoric

Multe persoane au auzit de Memorialul Durerii, dar puţini au reuşit să urmărească o parte semnificativă din acest documentar al identităţii româneşti. Această situaţie nu trebuie să ne uimească prea tare, deoarece până în acest moment, am reuşit cu toţii să ne formăm o părere despre cultul personalităţii  şi despre libertatea de exprimare pe care o avem în aşa zisa „democraţie” de după 89. Mă refer aici la modul în care o parte a societăţii civile este încontinuare manipulată de către media şi mai ales la filtrarea, modificarea anumitor informaţii şi prezentarea lor după bunul plac al anumitor persoane. Pot folosi aici ca exemplu reacţia unui individ care reprezintă scena politică: „Noi nu avem nevoie de un memorial al durerii, faceţi un memorial al iubirii.” Cât bun simţ, atâta minte. Dar răspunsul a fost unul pe măsură: „ Dar oare aceşti oameni care au murit din iubire pentru neamul lor, oare acele femei bătute, torturate, care nu au divulgat nimic despre soţii lor din munţi, oare acele prietenii înfăptuite în întunericul închisorilor şi care oferă nişte exemple dureroase dar măreţe de jertfă  pentru aproapele, oare toate aceste exemple nu pot fi considerate un memorial al iubirii?”. Acest răspuns i-a depăşit complet, credinţa şi conştiinţa lor inexistentă nu poate înţelege astfel de lucrări sfinte ale neamului românesc.

La începutul anilor 90, cand s-a început filmarea acestui documentar, după doar câteva episoade a fost interzis de către televiziunea română, mai mult, iniţiatoarea memorialului doamna Lucia Hossu Longin a fost ameninţată cu moartea. Aceşti torţionari, criminali ai elitelor româneşti, au început să simtă pe şirea spinării un fior rece atunci când şi-au auzit numele în aceste episoade care îi demascau rând pe rând, iar pentru prima oară au fost puşi în situaţia de a se gândi la pedepesele pe care le maritau cu vârf şi îndesat şi la pensile de zeci de milioane pe care le aveau. Nu mare ne-a fost mirarea când aceştia au făcut tot posibilul să oprească difuzarea memorialului. Nu le venea să creadă că adevărul poate să iasă la suprafaţă. După cum spune în episodul Experimentul Piteşti criminalul Nicolschi, comandant de securitate: „ Credeţi că ne gândeam noi atunci în 50, că va veni şi 89?”

Nu se gândeau la 89, se credeau invincibili, credeau ca toate crimele înfăptuite asupra poporului român vor rămâne ascunse istoriei. Şi uite că după ani buni după interzicerea documentarului, doamna Hossu a reuşit să obţină dreptul de redifuzare.  Un aşa zis „succes” doar pe jumătate, deoarece ameninţările au continuat, iar serialul a fost fixat pentru difuzare la orele 23, când prea puţină lumea avea ocazia să-l urmărească. Astăzi putem găsi doar fărâme pe youtube, a ceea ce înseamnă o lecţie de istorie unică pentru România de după 1944 şi până astăzi; unică în mărturisirile supravieţuitorilor, unică în imaginile preluate de la ANF(Arhiva Naţională de Film), unică în dovezile clare prezentate prin documentele obţinute, şi nu în ultimul rând, unică prin modul în care realizatorii acesteia s-au sacrificat la propriu pentru realizarea acestui documentar.
O istorie care nu se învaţă la şcoală, acesta este fraza care ne marchează la fiecare început de episod al acestui documentar. Nimic mai adevărat decât această însuşire. Acest memorial al suferinţei nu cuprinde doar anumite evenimente mai mult sau mai puţin importante, el  este foarte bine structurat in aşa fel încât se prezintă cu lux de amănunte începuturile sistemului represiv, de la primii partizani din 1944 şi până la revoluţia din decembrie 1989.
Nu aş putea să fac o selecţie la aceste episoade deoarece tragismul faptelor, si suferinţa suportată de anumite persoane nu poate fi selecţionată sau ierarhizată. De la primii partizani (ţărani, elevi, studenţi, legionari, ţărănişti, liberali, preoţi etc.), la intelectuali de marcă a periadei interbelice( redactori de ziare, scriitori), generali de armată cu merite excepţionale,(unii fiind decoraţi chiar de ruşi pe frontul din vest), membrii antologici ai Academiei Române care a fost cel mai important institut naţional al României din 1867 şi până în 1948 (nemuritorii României, aşa cum mai erau numiţi), preoţi greco-catolici, toate aceste grupuri ale societăţii interbelice asasinate şi distruse în închisori.

Aceste jertfe ale martirilor noştri sunt prezentate în acest memorial al durerii, şi mă repet, este o necesitate vizionarea acestuia, este o lecţie de istorie care trebuie urmarită de orice tânăr care vrea să afle adevărul despre acest regim represiv care a distrus tot ce a avut România mai bun şi mai frumos şi ale cărui umări grave se pot întâlni şi astăzi. Acest documentar este un pas important înainte, o bază solidă în redescoperirea adevărului istoric, în formarea identităţii şi demnităţii creştine-româneşti.

Septembrie 2009 – Cluj Napoca

Read Full Post »