Istorie şi salbăticie în Munţii Apuseni

02-05 Decembrie 2011 Masivul Gilău – Muntele Mare

Traseu parcurs: Liteni – Cetatea Lita – Moara de Pădure – Muntele Săcel

Scriu aceste rânduri în amintirea unei ture scurte la sfârşit de 2011, care şi-a dorit a fi o escapadă în faţa cotidianului, un refugiu în natură, în sălbăticia munţilor. Voi încerca să împărtăşesc cel puţin o fărâmă din acele locuri, pentru a arăta simplitatea şi frumuseţea unei zone nu foarte cunoscute publicului larg şi chiar străină multor iubitori de turism activ ai judeţului Cluj şi nu numai.

Harta zonei, respectiv a traseului Liteni – Cetatea Lita – Moara de Pădure – Muntele Săcel. Câteva detalii tehnice: distanţa aprox 8 km, durata 2, 2:30, diferenţă de nivel urcată 699 m, dif de nivel coborâtă 363 m, altitudine maximă 1001 m.

Pentru a ne da seama de importanţa si trecutul locului ataşez mai jos o imagine a Hărţii Iosefine a zonei realizată între anii 1769 – 1773.  Linia roşie din partea inferioară este şi traseul mai sus menţionat.

Urcând înspre vârful primului masiv al munţilor Apuseni, mai exact spre vârful Piatra mare, un punct de belvedere minunat pe care îl recomand tuturor, las ceaţa în urmă  şi întâmpin soarele. Un sentiment unic în momentul în care priveşti de sus văile acoperite de neguri, şi acele răzleţe fumuri ale cătunelor.

Satele Liteni în stânga şi Filea în depărtate.

Satul Lita în apropiere (stânga jos). În depărtare avem defileul Surducului şi Munţii Trascău.

Cetatea Lita, (în stânga jos), construită în 1241. Alpinismul, escalada, cicloturismul, drumeţia, istoria, într-un cadru sălbatic şi puţin cunoscut publicului larg. Ataşez un link cu mai multe date despre cetate: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Liteni

În depărtare, în faţă este Muntele Agriş, cel mai mare din zonă, cu vârful la 1476 m.

De la cetate traseul coboară spre Moara de Pădure, printr-o pădure apăsată de greutatea secolelor, până în cătunul Moara de Pădure. Din Moara de Pădure avem acces direct şi înspre Valea Ierii, o comună care îşi propune să devină staţiune în anii ce urmează.

Drumul meu continuă prin pădurile locurilor, urcând până pe culmea Muntelui Săcel, la cabana familiei, timid amplasată deasupra satului. A fost o ieşire reuşită din toate punctele de vedere, scopul stabilit a fost atins, iar de altfel de reâncărcări fizice, psihice şi spirituale să tot ai parte.

Închei cu imaginea văzută din faţa cabanei în zorii următoarei zile. O fărâmă de vis pentru noi toţi!

A IEŞI SAU A NU IEŞI ? Aceasta este întrebarea !

« Misiunea generaţiei nu vine de la sine, ea naşte din necesitatea vremurilor şi din nevoile societăţii ». Mircea Vulcănescu

Având în vedere protestele petrecute în ultimele zile, putem să ne dăm seama limpede de un adevăr: după 22 de ani de la revoluţie, cuţitul a ajuns iarăşi la os!  Este rezultatul unui parcurs dezastruos pe care clasa poltică din România l-a urmat dupa 89’. Prin luptele şi interesele politice, prin furt, prin privatizări monstruoase, prin salarii şi pensii mizere, prin lipsa locurilor de muncă, prin datoriile creeate, prin emigrarea tinerilor şi a parinţiilor în străinătate, prin vânzarea resurselor naturale, prin nivelul mediocru al învăţământului românesc,  prin incapacitatea mass-mediei de a prezenta obiectiv informaţiile şi de a promova un set de valori sănătoase în schimbul mizerilor cu rating, prin lipsa unei societăţi civile şi a unor lideri de opinie, prin lipsa unui program ferm pentru viitor, România a ajuns în situaţia de faţă.

În momentul în care tot mai mulţi oameni spun şi susţin în acelaşi timp că pe vremea lui Ceauşescu era mai bine, atunci situaţia este gravă! Este gravă deoarece marea majoritate a clasei politice (aproape toată) din ultimii 22 de ani se trage din acelaşi trunchi putred al unui regim roşu; roşu nu de la steagul lor, ci de la sângele milioanelor de martiri. Aceasta este realitatea! Şi ar mai fi fost o şansă de salvare pentru ei, dacă aceştia ar fi „renăscut”, ar fi avut o revelaţie după 89’, şi din lideri comunşti ar fi devenit oameni cinstiţi, oameni pentru care interesul naţional să însemne ceva. Problema acestor oameni, pe lângă lipsa lor de specializare şi profesionalism, este lipsa cu desăvârşire a conştiinţei şi a coloanei vertebrale. Un gol sufletesc, o criză spirituală, mult mai puternică şi vizibilă decât problemele generate de lipsa culturii, sau a specializării. Este lipsa acelei conştiinţe care ar fi trebuit să îi îndemne la corectitudine, la demnitate, să puna interesele oamenilor înaintea intereselor lor poltice.  Foarte simplu. Această simplitate şi normalitate de altfel este absolut inexistentă la aceşti lideri politici.

Haideţi să ne întoarcem puţin în istorie, un exerciţiu de memorie, la perioada interbelică care a fost pentru România, perioada cea mai sănătoasă şi prosperă din întreaga istorie; nu neapărat din punct de vedere politic, deoarece şi atunci existau interese şi lupte politice, (contextul de nesiguranţă din întreaga europă este foarte important şi trebuie luat în considerare –  cu toate acestea întâlnim lideri poltici respectaţi aşa zişii “slujitori ai poporului”: Maniu, Brătianu, Mihalache, Codreanu, Vaida Voievod, Rădulescu-Motru, Iorga, Goga şi mulţi mulţi alţii ), dar mai ales din punct de vedere social, cultural, spiritual. Oameni precum: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Nae Ionescu, George Enescu şi mulţi, mulţi alţii, au creat în jurul lor o societate, iar creaţiile lor spirituale au însemnat propulsarea României în sfera creaţiei universale. Ei au fost elita creatoare de valori autentice, repere bine definite ale societăţii româneşti.
Am dat exemplu aceste personalităţi pentru a arăta că s-a putut. Că nu avem nimic în sânge, că nu avem neapărat un anumit fel de a fii sortit eşecului, şi că nu suntem nici blestemaţi. Acei oameni au pornit cu nişte probleme mult mai grave, pe prag de război ! Acel nivel a fost atins ! Rezultă că prin corectarea greşelilor, prin atitudine, prin muncă şi prin valori, putem cel puţin îmbunătăţi România de astăzi, dacă nu chiar să o aducem la acelaşi nivel.

Revenind la România lui 2012 trebuie să spunem un alt adevăr : Este greu să realizezi aceste lucruri şi va fii poate şi mai greu ca şi acum!  Ştim că prin nişte proteste la care participă maxim 1500 de oameni iar pe stadion vezi 30.000, este foarte greu să îndepărtezi preşedintele şi guvernul ! Ştim că şi atitudinea acestor 1500 se doreşte furată şi manipulată ! Şi asta ştim ! Mai ştim şi că un mare avantaj au USL-iştii care au nenorocit ţara la fel ca şi cei de la guvernare. Şi asta ştim ! Ştim că o mare parte din mass-media este coruptă. Această « A treia putere în stat » săraca, este defapt o jucărie cumpărată de mafioţi. Şi asta ştim !

Dar în acelaşi timp, ştim că binele nu vine fără greu, fără muncă şi fără atitudine ! Ştim că situaţia nu se rezolvă de la sine ! Ştim că e greşit să-i laşi pe alţii să vorbească pentru tine ! Ştim că revolta e a societăţii civile şi nu a partidelor ! Ştim că treuie să protestăm cu lista de revendicări pe frunte pentru a arăta de ce protestăm şi că ştim foarte bine ce ne dorim de la schimbare! Dar ce ştiu cel mai bine, este că aşa au început şi cei pe care sus i-am menţinut ! Ştiu că încet cu paşi mici se poate !

Cred că acesta este un început, şi cred în acelaşi timp în dorinţa sinceră de schimbare a societăţii româneşti. O văd în prieteni, in familie, în protestatari ! Inevitabilul s-a produs !

O potecă înspre regăsire

Începutul afecţiunii faţă de ţara în care te-ai nascut (oricare ar fi ea), se naşte odată cu primul contact cu relieful, cu „trupul” Ei. Sunt primele legături care te încântă şi te stimulează, fiind nişte trăiri asemănătoare cu primele momente ale vieţii noastre, momente în care ne minunăm de fiecare deget nou descoperit, de fiecare particică a corpului nostru, fără a avea conştiintă de noi înşine.

Copii fiind, ne plăcea la ţară, mâncarea făcută de bunica, animalele, iubeam pădurile, ne udau pâraiele şi ne fascinau munţii, fără să le cunoaştem rostul. Odată cu trecerea timpului, conştiinţa îşi va face loc. Ea va începe, prin tine, să dea un rost acelor taine. Vei începe să înţelegi tradiţiile, trecutul, felul oamenilor şi cultura locurilor. Vei începe să reflectezi asupra începutului tău şi al Lor, vei începe încet să îţi zideşti identitatea.

De fiecare dată când începi să te îndoieşti de tine sau de lucrurile din jurul tău, întoarce-te în acele locuri. Muşcă puternic dintr-un măr din curte, trage puternic o gură de aer proaspăt, şi dă un Doamne Ajută badei Ion.

Te va ajuta mult! Te va încărca cu energie şi te vei simţi capabil şi convins că nu trebuie să cedezi, că trebuie să continui lupta. O luptă cu acea realitate zilnică destul de străină față de simţirile tale.

Povestea unei drumetii in Muntii Rodnei si „plimbarea” cu mocăniţa + Album foto

Perioada: 11-12.06.2011
Locaţia: Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului
Echipă: 3 Atacanţi(A.T.A.C) – Alina Puşcaş, Nicu Brăndaş şi eu Marius C. Popa

   Descrierea unei ture complexe, de 2 zile, în Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului

Totul a început datorită unei invitaţii a unui nou coleg de asociaţie, Marius Co. Auzisem de o ieşire în Maramureş, auzisem de mocăniţa şi celebrul traseu pe care aceasta îl face pe Valea Vaserului, cu pornire din Vişeu de Sus. Un traseu extrem de cunoscut atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Mi-a surâs de la început ideea, şi am decis să fac această ieşire cu toate că încă nu ştiam echipa completă care va merge. Am studiat puţin harta zonei respective şi am hotarât alături de Alina şi Nicu, colegii de asociaţie cu care a rămas să facem această ieşire, să pornim de sâmbătă dimineaţa, cu toate că Mocăniţa era doar duminica. De ce am ales această variantă? Pentru că ne-am dorit şi o scurtă (care s-a dovedit a fi mai lungă decât ne-am fii aşteptat) tură pe Munţii Rodnei. Cu toate că la început mă gândeam la un traseu către Pietrosu Bărdău din Munţii Maramureşului, în final am stabilit un traseu în Munţii Rodnei, mai exact – Romuli-Capu Pietrii-Vf.Batrâna (1710)-Moisei/Borşa-Vişeu de Sus.
Pornirea am făcut-o din Cluj, sâmbătă, cu acceleratul de Sighetul Marmaţiei, pe care l-am avut la ora 05.08. Am început în forţă, optimişti, cu toate că din cele 9 persoane care trebuia să fim în total, am rămas 3. Cu toate că eram doar 3 „Atacanţi”, din totalul de 9, ne-am hotărât să nu risipim acel weekend şi să pornim la drum, chiar dacă prognoza meteo nu era printre cele mai favorabile.
Drumul a fost unul plăcut, ascultând muzică, glumind şi jucând jocuri de cultură generală, am ajuns în cele din urmă în Romuli în jurul orei 9. Trebuie specificat că vremea era una destul de bună, cu toate că în depărtări se mai zăreau nori de ploaie.
Drumul nostru a început cu un mic incident, deoarece Nicu şi-a pierdut portofelul şi ne-am dat seamea după ce trenul deja plecase. Am avut noroc cu domnul din gară (cred că era singurul om din gară; el şi un câine) care a sunat, a luat legătura cu controlorul, şi i-a spus situaţia. Vestea bună a venit după 15 minute de derută, în care domnul respectiv ne-a anunţat că s-a găsit portofelul şi a fost lăsat în Săcel în gară. Lucrurile reveniseră la normal, eram din nou optimişti şi dornici de drum.
Romuli e un sătuc la graniţa celor două judeţe, Bistriţa şi Maramureş, liniştit, aşezat de-a lungul şoselei principale, înconjurat de dealuri împădurite, pitoreşti, cu oameni curioşi şi de omenie. Curioşi în sensul bun al cuvântului, nefiind foarte obişnuiţi cu turişti în acea zonă. Le-am înţeles curiozitatea, am dat un Domne’ Ajută! şi am pornit mai departe.
Traseul porneşte de la şoseaua principală în est, către Capu Pietrii şi Vârful Bătrâna, pe Valea Strâmbei, marcaj, triunghi roşu. A fost un drum plăcut, am părăsit ultimele case din Romuli, după care natura şi sălbaticia ne-a primit în sânul ei. M-a binedispus atât aerul curat şi înţepător cât şi saluturile primite şi „pornite” de la oamenii care coborau din munte.
Capul Pietrii, primul obiectiv mai însemnat este defapt cel mai înalt vârf al unei porţiuni stâncoase situate în partea stângă a Văii Strâmbei, formată din nişte stânci impunătoare care se ridicau până la o altitudinea de 1012 m – Vf Capul Pietrii. O zonă frumoasă, sălbatică care ne-a oferit ochilor şi o regină a munţilor, o adevărată frumuseţe, Acvila de munte. A zburat pe deasupra noastră, pornită de pe un brad semeţ de pe partea stâncoasă a muntelui, şi care, puţin speriată de vorbele noastre ne-a oferit prilejul să o admirăm zburând; a fost superbă, prima dată când  am văzut la o aşa mică distanţă o asemenea frumuseţe.  Ne-am întâlnit şi cu nişte armăsari, simboluri ai libertăţii, potriviţi perfect în peisaj, rupţi din legendele cu haiduci ale Orientalilor. Am trecut pe lângă ei, ne-am interesctat puţin privirile, după care drumul ne-a îndepărtat şi fiecare şi-a văzut de libertatea sa.
După 2 ore de mers, am parcurs 8 km, şi ne-am întâlnit cu o intersecţie de 3 drumuri, o casă, şi un panou cu o hartă a zonei respecitve. Am cotit la dreapta şi am mai urcat 15 minute, unde am întâlnit şi prima săgeată de marcaj: „Spre Şaua Bătrâna, prin Vf. Bătrâna, 12 km, 4 ore”.
Am lăsat drumul forestier, şi am început urcuşul, asta nu înainte să trecem pe lângă o măreaţă cabană părăsită, care ne-a atras atenţia datorită locului şi potenţialului turistic pe care acea clădire cât şi acea zonă îl are. Tot în acel loc am băut toţi trei, pentru prima dată apă minerală carbogazoasă direct din pământ, asta cu toate că era cam roşie, datorită abundenţei de fier din conţinului apei.
A fost momentul în care am început să simţim muntele. Lăsând drumul forestier, am început să urcăm pe potecă. Terminându-se poteca am început să ne băgăm prin crengi, copaci, urzici, zmeuriş, asta până în momentul în care am întâlnit din nou drumul şi am ieşit într-un luminiş, aproape de stâna masivului. Ca şi detaliu important, de luat în considerare, trebuie spus că marcajul nu este în cea mai bună stare, iar poteca pe care acesta ar trebui să o urmeze, pe o porţiune de 500 m, este inexistentă.
Am trecut liniştiţi pe lângă stâna situată în stânga drumului de urcare către vârf şi am dat salut ţigănuşului ciurdar care ne-a ieşit în cale. Uitându-ne către vest, spre Valea Strâmba, am reuşit să recunoaştem frumosele stânci de pe Vf. Capu Pietrii cât şi Varful „Tifiel” 1433, acoperit de ceaţă. Vremea începuse să se strice încet, ceaţa ne-a răcorit puţin, iar marcajul ciudat de pătrat roşu ne-a pus puţin pe gânduri. Aflasem ulterior că era vorba de delimitarea rezervaţiei naturale a parcului Munţii Rodnei.
Încercaţi de ploaie, ne-am echipat corespunzător şi am continuat urcuşul spre Vârful Bătrâna. Ajunşi pe Vârf, am rămaşi surprinşi de lipsa marcajelor şi a indicatoarelor. Tododată am rămas surpinşi şi de vremea extrem de schimbăroare şi de diferenţele de temperatură. Natura ne-a mulţumit cu puţin soare şi limpezime pentru a admira peisajul, mai ales către est, unde Varfurile Groşilor 2063 m şi Rebra 2221 m se ridicau semeţe deasupra orizontului. Erau într-adevăr adevăraţii paznici de vest a frumosului şi măreţului Pietrosul Rodnei (2303 m). 5 minute soare, 5 minute ceaţă şi ploaie, acesta a fost vremea de pe Bătrâna, loc unde am şi poposit puţin.
După o masă mult dorită, un fruct şi puţină ciocolată pentru energie, ne-am echipat de ploaie (din nou) şi am cotit de pe Vârful Bătrâna la stânga. Am continuat pe marcaj dungă roşie, însă un alt marcaj, nu acela pe care ni-l doream. Ne-am dat seama că ajunsesem către Varful Groşilor, luând o puternică şi greşită direcţie spre est. Nicu şi-a dat seama de acest lucru, dar am continuat neavând alte variante, condiţile meteo începând să se înrăutăţească. Ceaţa s-a lăsat puternic peste munţi, iar vizibilitatea s-a redus la câţiva metri. Noroc că auzeam cucul cum cânta şi ştiam că ploaia nu va mai veni . Cel puţin nu până la urmatoarea!
Nedumerirea a stat în faptul că urcând pe Bătrâna dinspre vest, şi deacolo luând-o spre nord, am făcut un unghi de 90 de grade şi normal trebuia să ne întâlnim cu marcajul către Borşa sau Moisei, marcaj care ne-ar fi dus direct la peştera de la izvorul Izei, şi în nici un caz înspre est, către masivele înalte ale arcului carpatic.
În momentul în care ne-am dat seama de direcţia greşită, am decis să ţinem orice ar fi direcţia Nord, şi să coborâm către vale. Vremea parcă ne-a zâmbit şi a încercat să ne ajute, deoarece s-a limpezit rapid, specific zonei, şi am putut observa un drum care cobora către vale, şi care trecea pe lângă o ciurdă de vite. Nu ne aşteptam să vedem cum drumul după doar 500 m, trecând de turma de vite, s-a transformat într-o potecă, iar poteca după alţi 100 m, ne-a înfipt în mijlocul pustietăţii.
Am ţinut nordul, cam 2 km prin crengi, iarbă mare, şi spini, iar într-un final am dat de drumul mult dorit, care ne-a dus la o colibă părăsită unde ne-am odihnit şi unde ne-am adăpostit – din fericire la momentul potrivit – deoarece s-a năpustit o puternică ploaie care a ţinut 30 de minute.
A fost locul unde am descoperit la doar 50 de m de noi şi renumita Peştera de la Izvorul Izei. Ascunsă într-o vâlcea stâncoasă şi înconjurată de copaci, am găsit-o datorită unei cruci roşi din marcaj care normal nu şi-ar fi avut rostul acolo, dar care defapt semnala obiectivul turistic. Împreună cu Nicu am coborât cu mare atenţie pe stânca udă şi extrem de alunecoasă, şi am observat atât cascada, izbucul, dar şi peştera propriuzisă. Un loc frumos care merită văzut de toţi care se aventurează în acea zonă.
Următoarea parte a traseului a fost şi partea de final, în care regăsind marcajul (care nu apărea pe hartă în zona respectivă) am coborât pe vale undeva la 7-8 km, până când am întâlnit primele aşezări şi primii localnici care ne-au luminat, spunându-ne că suntem pe dumul cel bun şi că mai avem undeva la 8 km până în Moisei.
Locul de destinaţie pentru acea seară era Vişeu de Sus. Odată ajunşi în Moisei am luat-o puţin în partea opusă, pentru a ajunge în Săcel în gară, ca Nicu să-şi poată recupera portofelul. Fiind extrem de obosiţi şi cărând bagajele din ce în ce mai grele, Nicu a decis să lase bagajul la mine şi la Alina şi să alerge până în Săcel, distanţa rămasă era undeva la 3 km. Zis şi făcut! Noi am rămas cu bagajele iar Nicu s-a grăbit către Săcel.
Având în vedere că deja se întunecase, era aproape ora 22 iar ploaia nu dădea semne că s-ar opri, am decis să merg să vorbesc cu un localnic care tocmai îşi parca dubiţa în curte. A fost de acord să ne ducă pe toţi trei cu 50 de lei până în Vişeu de Sus.
Pe drum ne-am dat seama cu stupoare de distanţa imensă care ne-ar fi aştepat să o parcurgem pe jos (undeva la 22 km) şi am zâmbit împăcaţi că ajungem rapid, să ne odihnim. Mai în glumă mai în serios, discutând despre aceste localităţi ale bătrânului Maramureş: Borşa, Moisei şi Vişeu de Sus am ajuns la concluzia că, împreună, fac pe lungime cât jumate’ Maramureşul
Ajunşi în Vişeu, ne-am îndreptat către pensiunea Dănuţa, care normal ar fi trebuit să ne aştepte primitoare. Odată ajunşi la poartă şi sunând am rămas cu un zâmbet amar când ni s-a sugerat să găsim un alt loc dacă putem, deoarece „dorm musafirii”. Şi mai bine!, ne-am spus. Am luat-o pe o stradă în faţă şi am găsit cel mai potrivit loc de campare, într-o curte, în spatele unui „zid” de fân. Nici nu se putea mai bine. După o scurtă masă, am montat cortul şi am adormit toţi ca nişte prunci.

Dimineaţa următoare ne-am trezit la ora 7:30, era ziua cu Mocăniţa. Ne-am pornit către gară, am achiziţionat biletele şi ne-am pregătit pentru plecare. A fost un traseu frumos pe Valea Vaserului, nu spectaculos, dar aşezat, frumos, pitoresc, cu o vale tulbure şi păduri foarte puţin umblate. Am fost plăcut impresionaţi de mulţimea de turişti veniţi atât din ţară cât şi din străinătate şi de spectacolul şi masa de la Paltin (capătul traseului) A fost o experienţă plăcută, pe care o recomand fiecăruia, cel puţin o dată în viaţă.
Seara ne-a găsit în Vişeul de Jos, un loc care îmi aduce aminte de Luna, sat al copilăriei mele, cu străzi înguste, pârâuri şi tradiţii bine păstrate.

Am părăsit Maramureşul nu înainte să-l cunoaştem printr-o coincidenţă pe Ghiţă, localnicul care ne-a invitat la o terasă cu cântăreţi, cu muzică populară, cu oameni în sărbătoare. Acolo l-am mai cunoscut şi pe Ionuţ, un tânăr de-al locului, dar care spre plăcuta noastră mirare, făcuse facultatea şi muncea la Cluj. După câteva schimburi de cuvinte, am înţeles că era şi el un om de munte, iar până la apropierea orei de plecare am stat alături de aceşti oameni, discutând de drumeţii şi de planurile de viitor.

E interesant cum cu astfel de oameni, „confraţi întru pasiune” (după cum ar spune montaniardul Dinu Mititeanu) te poţi înţelege din câteva vorbe. Sunt convins că drumurile noastre se vor mai intersecta.
A fost o ieşire superbă, ca fiecare ieşire în munte dealtfel, care ne-a adus atât locuri şi peisaje noi, cât şi experienţe şi oameni frumoşi. Felicitări Alina, felicitări Nicu, felicitări şi pe curând Maramureş. Ne vom întoarce negreşit!

Album foto + traseul de ansamblu al drumeţiei

Această prezentare necesită JavaScript.

Traseu Google Earth

Memorialul Durerii – O bază solidă în redescoperirea adevărului istoric

Multe persoane au auzit de Memorialul Durerii, dar puţini au reuşit să urmărească o parte semnificativă din acest documentar al identităţii româneşti. Această situaţie nu trebuie să ne uimească prea tare, deoarece până în acest moment, am reuşit cu toţii să ne formăm o părere despre cultul personalităţii  şi despre libertatea de exprimare pe care o avem în aşa zisa „democraţie” de după 89. Mă refer aici la modul în care o parte a societăţii civile este încontinuare manipulată de către media şi mai ales la filtrarea, modificarea anumitor informaţii şi prezentarea lor după bunul plac al anumitor persoane. Pot folosi aici ca exemplu reacţia unui individ care reprezintă scena politică: „Noi nu avem nevoie de un memorial al durerii, faceţi un memorial al iubirii.” Cât bun simţ, atâta minte. Dar răspunsul a fost unul pe măsură: „ Dar oare aceşti oameni care au murit din iubire pentru neamul lor, oare acele femei bătute, torturate, care nu au divulgat nimic despre soţii lor din munţi, oare acele prietenii înfăptuite în întunericul închisorilor şi care oferă nişte exemple dureroase dar măreţe de jertfă  pentru aproapele, oare toate aceste exemple nu pot fi considerate un memorial al iubirii?”. Acest răspuns i-a depăşit complet, credinţa şi conştiinţa lor inexistentă nu poate înţelege astfel de lucrări sfinte ale neamului românesc.

La începutul anilor 90, cand s-a început filmarea acestui documentar, după doar câteva episoade a fost interzis de către televiziunea română, mai mult, iniţiatoarea memorialului doamna Lucia Hossu Longin a fost ameninţată cu moartea. Aceşti torţionari, criminali ai elitelor româneşti, au început să simtă pe şirea spinării un fior rece atunci când şi-au auzit numele în aceste episoade care îi demascau rând pe rând, iar pentru prima oară au fost puşi în situaţia de a se gândi la pedepesele pe care le maritau cu vârf şi îndesat şi la pensile de zeci de milioane pe care le aveau. Nu mare ne-a fost mirarea când aceştia au făcut tot posibilul să oprească difuzarea memorialului. Nu le venea să creadă că adevărul poate să iasă la suprafaţă. După cum spune în episodul Experimentul Piteşti criminalul Nicolschi, comandant de securitate: „ Credeţi că ne gândeam noi atunci în 50, că va veni şi 89?”

Nu se gândeau la 89, se credeau invincibili, credeau ca toate crimele înfăptuite asupra poporului român vor rămâne ascunse istoriei. Şi uite că după ani buni după interzicerea documentarului, doamna Hossu a reuşit să obţină dreptul de redifuzare.  Un aşa zis „succes” doar pe jumătate, deoarece ameninţările au continuat, iar serialul a fost fixat pentru difuzare la orele 23, când prea puţină lumea avea ocazia să-l urmărească. Astăzi putem găsi doar fărâme pe youtube, a ceea ce înseamnă o lecţie de istorie unică pentru România de după 1944 şi până astăzi; unică în mărturisirile supravieţuitorilor, unică în imaginile preluate de la ANF(Arhiva Naţională de Film), unică în dovezile clare prezentate prin documentele obţinute, şi nu în ultimul rând, unică prin modul în care realizatorii acesteia s-au sacrificat la propriu pentru realizarea acestui documentar.
O istorie care nu se învaţă la şcoală, acesta este fraza care ne marchează la fiecare început de episod al acestui documentar. Nimic mai adevărat decât această însuşire. Acest memorial al suferinţei nu cuprinde doar anumite evenimente mai mult sau mai puţin importante, el  este foarte bine structurat in aşa fel încât se prezintă cu lux de amănunte începuturile sistemului represiv, de la primii partizani din 1944 şi până la revoluţia din decembrie 1989.
Nu aş putea să fac o selecţie la aceste episoade deoarece tragismul faptelor, si suferinţa suportată de anumite persoane nu poate fi selecţionată sau ierarhizată. De la primii partizani (ţărani, elevi, studenţi, legionari, ţărănişti, liberali, preoţi etc.), la intelectuali de marcă a periadei interbelice( redactori de ziare, scriitori), generali de armată cu merite excepţionale,(unii fiind decoraţi chiar de ruşi pe frontul din vest), membrii antologici ai Academiei Române care a fost cel mai important institut naţional al României din 1867 şi până în 1948 (nemuritorii României, aşa cum mai erau numiţi), preoţi greco-catolici, toate aceste grupuri ale societăţii interbelice asasinate şi distruse în închisori.

Aceste jertfe ale martirilor noştri sunt prezentate în acest memorial al durerii, şi mă repet, este o necesitate vizionarea acestuia, este o lecţie de istorie care trebuie urmarită de orice tânăr care vrea să afle adevărul despre acest regim represiv care a distrus tot ce a avut România mai bun şi mai frumos şi ale cărui umări grave se pot întâlni şi astăzi. Acest documentar este un pas important înainte, o bază solidă în redescoperirea adevărului istoric, în formarea identităţii şi demnităţii creştine-româneşti.

Septembrie 2009 – Cluj Napoca

Descrierea unei ture de 2 zile în Munţii Trascăului + Album Foto

Perioada: 18-19.06.2011
Locaţia: Munţii Trascău
Echipă: (A.T.A.C) – Alina Puşcaş, Camelia Gordan, Mihai Giurgiu, Ionuţ Tosa, Nicu Brăndaş, Sergiu Rob, Elena Giurgiu şi Eu (Marius C. Popa)
Traseu: Cabana Râmeţ-Cheile Râmeţului-Cheia-Boţani-Dealul Geoagiului-Cheile Întregalde-Poiana cu narcise-Piatra Cetii-Tecşeşti-Cabana Râmeţ

Un nou weekend, un nou început de lună cu timp frumos, o nouă tură în ai noştrii dragi Carpaţi. Planurile pentru acest weekend, au fost puţin diferite faţă de cum s-au desfăşurat în final. Mai exact, ne doream, noi, atacanţii, să facem o ieşire de 2 zile în Făgăraş, să pornim sâmbătă dimineaţa, să lăsăm maşinile la Bâlea, după care era vorba să parcurgem traseul până pe Vf. Negoiu, cu înnoptare la refugiul Călţun, iar a doua zi întoarcerea pe acelaşi traseu. Planurile s-au schimbat complet după telefonul dat de Mişu celor de la staţia meteo, care au confirmat faptul că pe Făgăraş ziua de Duminică va fi una cu descărcări electrice; cu toate acestea, problema principală nu a fost ploaia. Ploaia ne-a prins şi ne va mai prinde de multe ori pe crestele munţilor. Ne va uda, ne va înviora, ne va pune la încercare pregătirea şi psihicul, după care muntele îşi va arăta de fiecare dată zâmbetul şi frumuseţea.

Problema majoră de care ne-am lovit toţi a fost lipsa pioleţilor, de care din câte am înţeles, aveam nevoie pentru a ajunge pe Negoiu, cu toate că ne aflam la sfârşitul lunii iunie! Aşa că ne-am hotărât să aşteptăm  topirea zăpezii din Făgăraş, dar până una alta, atenţia ni s-a îndreaptat către o zonă apropiată nouă, străină paşilor noştri, dar nu străină gândului, şi care, fără doar şi poate, este una dintre cele mai renumite şi mai frumoase zone din sudul Apusenilor; mai exact partera sudică a Munţilor Trascău, zona Cheile Râmeţului.

Aşa a început tura noastră de 2 zile, drumeţi prin Apuseni. Maşinile le-am lăsat la cabana Râmeţ, după care am cercetat puţin harta zonei, ne-am verificat echipamentul şi am pornit plini de energie la drum, în jurul orei 9.

Am părăsit satul, intrând în rezervaţia naturală, respectiv în chei. Ştiam că putem înainta pe lângă vale, până la un anumit punct. Acel punct este defapt locul în care trebuie să te decizi dacă vei continua pe cruce albastră, prin apă, sau vei ocolii cheile pe Brâna Caprei, triunghi albastru. Odată ajunşi în acel loc, ne-am decis (eu unul puţin mai greu, şi asta datorată frumuseţii şi spectaculozităţii ambelor trasee): eu cu Sergiu, având sandale, am continuat prin chei, iar restul de 6, respectiv, Alina, Cami, Elena, Raluca, Mihai, Nicu şi Ionuţ, au urcat pe masivul nordic pe Brâna Caprei, traseu care ocoleşte Cheile Râmeţului. Regruparea urma să aibă loc în cătunul Cheia.

Şi uite aşa am pornit prin acel superb monument al naturii. Poarta de stâncă îţi ura bun venit, iar pereţii verticali care se ridicau de o parte şi de alta a văii, îţi ofereau impresia unei grandioase sculpturi titanice. Te simţeai mic, dar fericit, măreţ pe interior, datorită acelor peisaje superbe, datorită acelei sculpturi fără greşeală pe care a facut-o apa în linul său parcurs.

Trebuie specificat totodată că ne simţeam şi uzi, drumul nostru fiind parcurs cel puţin pe jumătate prin apă. Partea bună a fost că am intrat doar până la brâu în apă, şi nu am fost nevoiţi să ne cărăm rucsacii în mâini, după cum spunea un domn întâlnit pe traseu, că a procedat ultima dată când a transversat cheile.

Vegetaţia de pe partea stângă a râului ne-a făcut pe mine şi pe Sergiu să nu vedem trecerea către fosta şcoală a cătunului Cheia, unde era vorba să ne întâlnim cu ceilalţi. Am continuat încă aproximativ 1 km jumate până ne-am dat seama că suntem în direcţia greşită; şi asta datorită marcajului către Sălciua pe care l-am întâlnit; moment în care ne-am dat seama că trebuie să ne întoarcem. Nu ne-a părut rău de greşeală, deoarece am avut ocazia să o întâlnim la întoarcere şi pe una dintre cele 2 locuitoare rămase ale acelui cătunu. O bătrânică senină,  cu privire blândă şi limpezime în grai, care ne-a îndrumat către direcţia dorită de noi.

La întoarcere am găsit drumul către fosta şcoală, şi am găsit totodată şi nişte cai foarte ştrengari care erau curioşi de rucsacii noştri, şi care ne-au însoţit până la destinaţie. Frumoase aceste animale în libertate, frumos modul în care erau îngrijite, şi din acest motiv le-am şi iertat tupeul lor de a ni se alătura la masă.
Întâlnirea cu ceilalţi a fost mai mult decât binevenită. Eram fiecare curioşi de traseul celuilalt. Din câte am înţeles de la colegii mei, Brâna caprei, nu este un traseu uşor. E o „Piatra Craiului” în miniatură, după cum îi spunea Mihai, datorită stâncilor, şi a traseului de creastă, presărat cu lanţuri ajutătoare pe diferite porţiuni. Ne-am bucurat că suntem iaraşi în echipa completă, iar după un scurt popas am pornit la drum.

Am continuat traseul direcţia sud, triunghi albastru, către Modoleşti. Urcuşul pe acele poteci de munte ne-au oferit, uitându-ne în urmă, nişte peisaje memorabile. Aşezările „aruncate”  sau „scăpate”(după cum ar spune un atacant care nu a fost alături de noi Adi Popa) ale Apusenilor, s-au putut observa foarte bine din acea poziţie. Atât casele, cât şi acele bine cunoscute colibe „moţeşti” parcă sunt ale naturii din totdeauna. De pe un munte pe celălalt, stau răsfirate, negând de veacuri orice regulă urbană, dar conturând un estetic ontologic, care le oferă un parfum autentic de pitoresc şi poveste.
Tot urcând, traseul nostru a urmat curba de nivel, trecând pe lângă Piatra din Chei (1167 m)  coborând într-un alt cătun parcă rupt de realitatea cotidiană, Boţani. Acolo l-am întâlnit şi pe „Petrică”, un băieţandru voinic, desculţ şi la bustul gol, cu care ne-am împrietenit rapid. Am aflat că este doar în vacanţă şi că-i place mult în acel loc la bunici. Îşi va aduce cu drag aminte, peste ani, de această copilărie…

Împreună cu Mişu am mers şi până la casa lui pentru a schimba o vorbă cu gazdele. Oameni simpli, de omenie, dispuşi de fiecare dată să te ajute cu informaţii despre acele locuri, să te servească cu lapte proaspăt, şi de ce nu, cu fagure direct de la stup. O delicatese care ne-a adus zâmbetele pe feţe şi care ne-a oferit puţină energie pentru drumul ce avea să vină. După salutul politicos al unui flăcău venit cu calul dinspre sud, aspru şi iute la picior pentru vârsta lui (undeva la 16-17 ani) am pornit la drum, lăsând ultima casă din Boţani şi continuând pe acelaşi marcaj triunghi albastru.
După aproximativ 1 oră, în care am continuat pe vale, am început iarăşi urcarea spre cătunul Dealul Geoagiului. Ajunşi sus, am fost întâmpinaţi de un bătrânel simpatic, care ne-a oferit apă şi ne-a explicat variantele de traseu pe care le avem încontinuare. Acest cătun era situat pe un vârf de deal, cu nişte privelişti minunate cam în toate direcţile. În comparaţie cu celelalte 2 aşezări prin care am trecut, acesta oferea mult mai mult senzaţia de „comunitate”, datorită numărului de case ridicat pentru acele locuri. Am stat puţin la poarta omului, ne-am odihnit şi ne-am aprovizionat cu apă. Am pornit la drum lăsând marcajul triunghi albastru care ducea la cătunul Modoleşti, şi am ieşit din Dealul Geoagiului pe drumul de est, nemarcat, care ar fi trebuit să ne ducă direct pe Cheile Întregalde unde urma să întâlnim traseul triunghi roşu care duce spre Poiana cu Narcise.

Până la intrarea în padure, drumul a fost unul acceptabil. În momentul în care ne-am apropiat de pădure, ne-am dat seama că am deviat de la potecă. Alina, Nicu, Ionuţ şi eu am urcat vertical către pădure să vedem dacă nu găsim poteca, iar ceilalţi au pornit pe curbă de nivel, undeva la 100 m sub noi, încercând la rândul lor să întâlnească un drum care să ne ducă pe vârf, deasupra cheilor.

Negâsind drumul, sau măcar o potecă, am continuat şi noi pe curbă de nivel. Drumul prin pădure a devenit din ce în ce mai dificil, neavând cărări, greutatea rucsacilor, foarte multe pietre şi stâncă, şi un unghi destul de abrupt al masivului, ne-a transpus într-un adevărat test de echilibristică şi voinţă. În cele din urmă Alina, Ionuţ şi Nicu au coborât pentru a se întâlni cu restul trupei care găsiră o potecă acceptabilă.

Având în vedere ora destul de târzie, şi direcţia pe care o aveam, am decis să urc vertical,  şi să ies pe vârf pentru a mă putea întoarce pe marcaj. A fost o urcare de aproximativ 200 de m în care mi-am folosit atât picioarele, cât şi mâinile şi aici mă refer la sol. Dificil dar îmbucurător când am ajuns la vârf, şi când am văzut printre copaci cerul. Am ajuns direct în marcajul triunghi roşu, care urma să ne ducă către Poiana Narciselor, moment în care am lăsat rucsacul pe potecă şi am coborât să mă întâlnesc cu restul trupei.

Ziua s-a terminat cu emoţii şi râsete. Odată trecuţi de chei, am coborât puţin pe şa, şi am campat unde am crezut că ar fi mai drept şi cât de cât mai sus, având în vedere că se anunţase o vreme instabilă. Cu toate că am văzut că iarba este bătătorită în acel loc, nu am luat în considerare acest amănunt, ne-am oprit, am luat masa şi am pus corturile. Totul bine şi frumos, până în momentul în care turma de boi, circa 15-20, au început să se îndrepte uşor dar sigur către noi.

A fost extrem de interesant să vezi cum îţi înconjoară boii cortul şi la fiecare moment de neatenţie încearcă să se apropie. Un moment amuzant când am cedat în faţa animalelor, după o tură de strigăte şi ameninţări. Am scos cuiele, am ridicat corturile, şi să vezi acolo imagine cu Atacanţii care mergeau la propriu „cu cortul”. A fost o imagine de album.

Ne-am mai îndepărtat circa 1 km până să găsim un loc de campare mai bun. Seara ne-a găsit urându-i Elenei La Muţi Ani şi multă multă sănătate! Nişte bune meritate poveşti înainte de culcare şi o adâncă şi frumoasă stare de spirit admirând de pe izoprenul din faţa cortului cerul înstelat şi fără de sfârşit.

A doua zi soarele ne surprinde matinali, continuând pe marcajul triunghi roşu spre Poiana cu Narcise. Odată ajunşi în poiană, am rămas plăcut impresionaţi de priveliştea pe care ne-a oferit-o Piatra Cetii. Ne-am lăsat bagajele, la casa proprietarului Poienii cu Narcise, după care am început să urcăm încet spre vârf.

După un mic moment de derută în care am pierdut marcajul, ne-am oprit la nişte scurte pauze de frăguţe, şi am continuat drumul spre varf. Odată ajunşi sus, am reântâlnit acea senzaţie în care priveşti, priveşti şi nu te mai poţi sătura de ceea ce ţi se deschide în faţa ochilor. Fără doar şi poate Piatra Cetii (1233 m) îţi oferă unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere din Munţii Trascău. O deschidere superbă în toate direcţile, mai puţin nordul. Sudul şi vestul ne încânta cu văile şi crestele parcă interminabile ale dragilor noştrii apuseni.

Coborârea a fost una destul de rapidă, speriaţi puţin de norii de ploaie care se apropiau. Odată ajunşi jos, ne-am regrupat şi am pornit din Poiana cu Narcise pe marcajul cruce galbenă prin satul Tecşeşti. Ultima parte a traseului, ne-a găsit împrăştiaţi prin pădure, unii culegând afine, alţii fluierând şi cântând, unii alergând ca nebunii pe potecile de munte, râzând.
Vraja s-a rupt odată ajunşi jos, la drumul spre cabana Râmeţ, unde am întâlnit acei oameni pe care nu-i vom întâlni prea curând pe potecile de munte. Dar nu asta contează; pentru noi contează acei tineri care vor fi schimbaţi de aceste experienţe, care vor primi şi vor oferi înapoi la rândul lor, şi care se vor bucura de adevărata frumuseţe a muntelui. Pentru noi contează aceste ieşiri din care învăţăm, care ne împlinesc şi care încep să fie un indispensabil mod de a ne petrece timpul liber şi nu numai.

Până la următoarea ieşire, multă energie şi cât mai multe idei. Pe curând!

„Hei hei voi, ia veniţi cu noi, şi de nu vă place, vă dăm banii-napoi!” Phoenix-Ceata

Câteva poze cu noi şi  harta traseului parcurs. Vizionare placută!

Această prezentare necesită JavaScript.

Ziua 1

Ziua 2

Traseu complet